În timp ce al doilea Război Mondial încă nu se terminase, Stalin îi mărturisește lui Iosip Broz Tito, în timpul unei întâlniri: „Acest război nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.

După ce Armata Roşie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticii au impus în doar câteva luni sistemul social ce avea să promoveze OMUL NOU, și LUPTA DE CLASĂ, măturând în doar câțiva ani orice principiu democratic din România.

Toți intervievații din cadrul proiectului LECȚII DE ISTORIE ÎNTR-O SUTĂ DE ANI au povestit despre felul în care și-a făcut loc OMUL NOU printre ei. Câțiva s-au transformat, ei înșiși, în omul nou ce avea să ajute comunismul să stăpânească societatea românească mai bine.

La 6 martie 1945 a fost anunţată componenţa guvernului dr. Petru Groza, guvern impus de A.I. Vâşinski, guvern ce va anunța cea mai neagră perioadă din istoria României, sovietizarea ţării.

A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie a avut loc întâlnirea Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de comunizare al României. Planul conţinea directivele care urmau a fi urmate de către comunişti în următorii ani, pentru preluarea totală a controlului asupra României: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor politice, abdicarea Regelui, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Avram Iancu”, poliţie de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România.

Ca bonus, pentru instaurarea guvernului dorit de sovietici, la 9 martie a avut loc retrocedarea Ardealului de Nord. Mijloacele de preluare a puterii de către comunişti au fost extrem de diverse. Întreaga societate s-a dezagregat prin infiltrarea comuniştilor în structurile de conducere, iar din partidele tradiţionale s-au desprins fracţiuni care au făcut jocul partidului comunist.

Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”. O parte importantă a celor intervievați în cadrul proiectului LECȚII DE ISTORIE ÎNTR-O SUTĂ DE ANI fac mărturisiri relevante despre modificări importante din structura Armatei Regale, ți transformarea în Armata Română. La scurt timp a urmat pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării, fapt ce a reprezentat un alt punct nodal al politicii promovate de guvernul Groza. Mulți dintre cei care au luptat pe frontul de est vor fi înlăturați sau chiar deportați în Siberia. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945 nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii.  Tribunalul Poporului, instituţie creată special pentru instrumentarea proceselor politice, a cunoscut în scurta sa existenţă (aproximativ un an şi jumătate) două faze. Prima dintre ele şi cea mai mediatizată, s-a desfăşurat de la înfiinţarea lui şi până la izbucnirea grevei regale, iar cea de-a doua, post – grevă.În primul său an de existenţă (impropriu zis, pentru că funcţionat efectiv doar între mai şi august), Tribunalul Poporului a judecat 9 mari procese, marcate în presa vremii şi consacrate în literatura de specialitate ca loturi: lotul Macici, lotul ziariştilor, lotul criminalilor de la Râbniţa şi Iampol etc.Politica economică a noului guvern a mers pe două mari direcţii: reforma agrară şi crearea sovromurilor.

Pe 23 martie 1945, prin noua reformă agrară, au fost expropriate peste 1.468.000 ha teren, cu care au fost împroprietărite 900.000 familii. Limita maximă a proprietăţii individuale a fost fixată la 50 ha, iar pentru fermele model la 100 ha. Prin această lege marea proprietate a dispărut, pământul arabil fiind fărâmiţat în loturi de sub 5 ha. Principalii beneficiari ai reformei, noii împroprităriţi nu vor avea însă timp să se bucure de pământ, pentru că în 1949 va debuta colectivizarea agriculturii. Sovromurile au reprezentat o altă formă de expoliere a României de către U.R.S.S., atâta vreme cât la patrimoniul acestora sovieticii veneau cu bunuri rechiziţionate din România. La acestea s-a adăugat etatizarea Băncii Naţionale la 18 decembrie 1946.O parte dintre cei intervievați îsi amintesc despre trenurile care plecau la ruși, încărcate cu grâu, cu încărcături de uraniu și cu nenumărate alte metale prețioase.

Nerecunoaşterea guvernului Petru Groza de către puterile occidentale l-a încurajat pe Regele Mihai să ceară un guvern reprezentativ. Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie nu putea fi destituit, motiv pentru care Regele refuză să mai ia parte la viaţa publică şi declanşează, ceea ce istoriografia va numi „greva regală”. Un moment de cotitură a avut loc la 8 noiembrie 1945, când manifestanţii P.N.L. şi P.N.Ţ. veniţi în Piaţa Palatului să-l aniverseze pe Rege, au intrat în conflict cu simpatizanţii comuniştii, în urma ciocnirilor dintre cele două tabere înregistrându-se victime.

Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai şi Regina mamă Elena i-au primit în audienţă pe Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-au impus lui Mihai I să semneze actul de abdicare. În aceeaşi zi, la ora 19 a avut loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor unde a fost citit actul de abdicare, urmat de Proclamaţia guvernului către ţară, prin care a fost anunţată noua formă de stat din România – Republică Populară. Prin legea nr. 363, prin care s-a proclamat R.P.R., a fost abrogată şi Constituţia din 1923 şi a fost ales un Prezidiu provizoriu. Pe 31 decembrie Regele Mihai a plecat la Sinaia de unde, pe 4 ianuarie, a părăsit ţara, începând o lungă perioadă de exil.

Pe această platformă pot fi găsite multe alte mărturii ale venerabililor veterani din cel de-al doilea Război Mondial, care detaliză amănunte sociale, de mare însemnătate sociologică, din perioada 1947-1964, când întreaga ţară devenise o adevărată închisoare. În 1948 a fost înfiinţată Securitatea, a cărei misiune era să apere, prin teroare, conducerea comunistă şi să-i distrugă pe toţi cei care s-ar fi opus acesteia. Mai întîi, Securitatea i-a trimis în închisoare pe foştii oameni politici şi pe marii intelectuali ai ţării. Mulţi dintre ei au murit în penitenciare cum ar fi cele de la Sighet, Aiud, Gherla. Aici, erau supuşi unui regim de exterminare: înfometaţi, torturaţi, puşi la muncă forţată. În închisori au fost trimişi foşti ofiţeri, preoţi, ţărani, studenţi şi chiar elevi de liceu. Securitatea avea pretutindeni informatori, adică persoane care colaborau de bunăvoie sau erau constrînse, prin şantaj. Dacă vorbeai împotriva regimului, puteai fi arestat şi condamnat la închisoare. Ofiţerii Securităţii puteau împuşca oameni pe loc, fără judecată; aşa au sfîrşit mulţi ţărani care s-au opus, nevrînd să li se ia pămîntul pentru a fi înfiinţate ferme colective de stat (Cooperative Agricole de Producţie).

În 1948, a avut loc naţionalizarea: toate fabricile, magazinele, restaurantele, hotelurile etc. au devenit proprietatea statului. Autoturismele nu puteau fi deţinute decît de instituţii. Locuinţele celor consideraţi „duşmani ai poporului“ au fost confiscate. Proprietarii lor au fost evacuaţi, bibliotecile le-au fost arse în curte şi au fost trimişi să locuiască în spaţii insalubre. În cele mai frumoase imobile s-au mutat liderii comunişti (aşa-numita „nomenclatură“, lacomă să-şi savureze privilegiile). Represiunea a avut multe forme: la facultate nu puteau fi primiţi decît cei cu „origine socială sănătoasă“ – adică copiii de muncitori şi de ţărani săraci. Religia era interzisă în şcoli, iar mersul la biserică nu era bine văzut de noii diriguitori.